Travel your life!

miercuri, 25 iulie 2012

Despre şireturi şirete

Sursa: http://www.ehow.com/how_5953320_measure-shoe-laces.html
Eram aseară într-o staţie de autobuz, aşteptam 102-ul. În aceeaşi staţie, printre alte persoane, o mamă cu cei trei băieţei ai ei, de vârste diferite, şi cu bunicul acestora, tatăl ei. Tocmai îl descălţa pe unul dintre băieţi de role şi îl încălţa cu adidaşi.

Nu ştiu cam pe la ce vârstă învaţă copiii să se lege la şireturi sau nu, cert este că acest băieţel nu ştia, aşa că mama sa făcea operaţiunea, cumva nemulţumită de lipsa de îndemânare a copilului. "De, mamă, eu pot să mă încalţ, dar nu ştiu să-mi leg şireturile", se plângea băiatul. "Şirete, nu şireturi", îl corectează imediat mama.

Răspuns prompt - dar greşit! Şi iată cum învaţă copiii noştri ceva bun la şcoală - pluralul de la şiret - iar părinţii au grijă să îi corecteze pentru a folosi varianta corectă din popor, care este!


joi, 26 aprilie 2012

S-a stricat ceva. Reparăm sau aruncăm?

Mi-am permis să copiez titlul unui articol care constituie, dealtfel, motivul acestei postări. Exprimă atât de bine ceea ce cred şi eu încât cred că nu mai e nevoie să scriu altceva, ci doar să vă las să îl citiţi, începând, poate, cu un scurt extras:

"O glumă care circulă pe Facebook se referea la un cuplu de vârstnici ce a fost întrebat care este secretul relației lor de peste 50 de ani. Răspunsul: ne-am născut într-o epocă în care, atunci când un lucru se strica, încercam să-l reparăm, nu îl aruncam la gunoi și îl înlocuiam cu altul mai nou. E mult adevăr în spusele bătrânilor. Nu avem cum să ducem la pubelă nici trecutul, nici țara, nici planeta."

Sursa: Claudiu Şerban
http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/165063.html

Rămâneţi aşadar cu Claudiu Şerban şi sper să apreciaţi ceea ce scrie acolo pe cât am apreciat şi eu!

miercuri, 23 martie 2011

Pledoarie pentru călătorie

Mergem cu metroul, zburăm cu avionul. Prin fața ochilor ni se perindă cabluri, lumini palide, tunele, arcade sau, după caz, nori, albastru senin, gri de furtună și câteodată, în funcție de noroc, un curcubeu.

Călătorim noaptea căci sunt șoselele mai libere, ne putem alege viteza cea mai mare și, evident, ajungem repede. Nu ne permitem să pierdem mult timp pe drumuri și, în orice caz, nu timp pe care îl putem folosi pentru altceva.

Am uitat cum e să plecăm la drum. La un drum mai lung. Am uitat cum e să ne pregătim de drum: să ne alegem o carte de citit, să ne pregătim un sandvici de acasă, să ne lăsăm gândurile în voia lor.

Am uitat să călătorim: cu fruntea lipită de geam, cu ochii furați de dealurile în valuri de afară, de satele cu case mari și mici, de bisericile fortificate din mai toate localitățile din Ardeal. De sătenii ce stau seara de vorbă la poartă pe bancă. De verdele care a început să dea.

... Există viață în afara Bucureștiului și a marilor orașe, și-i mai vie decât orice pătrat de geam de metrou sau avion!

miercuri, 1 decembrie 2010

România sunt oamenii, mai presus de orice!

'Credeți că contează defilarea batalionului de la Iași pentru oamenii din Călărași?' întreabă Adrian Cioroianu în emisiunea România mea la TVR1. După care adaugă 'să re-inventam prezența umană'.

DA! Nu știu cum se face, dar chiar la aceasta mă gândesc și eu de ceva vreme încoace. De ce Franța bolborosește de entuziasm, voie bună și bucurie pe 14 iulie? De ce în Olanda vezi numai portocaliu în fața ochilor în jurul zilei de 30 aprilie? De ce în România nu este așa?

Pentru că pentru noi, românii din România, Ziua Națională este un spectacol, iar noi suntem spectatorii, în loc să fim actorii. Ziua Națională nu este o emisiune la care să ne uităm, ci este ziua noastră. Este ziua în care ar trebui să ne urcam pe scenă, să facem strada de zi cu zi scena noastră, și să ne sărbătorim noi pe noi!

Pe oricine ai ruga să îți spună care sunt primele cuvinte care îi vin în minte dacă aude de 1 Decembrie - Ziua Națională a României, îți va spune paradă militară. Ziua României nu este legată în memoria niciunuia dintre noi de sărbătorire, petrecere... Nimeni nu este implicat direct în această sărbătoare, toți urmărim manifestările oficiale pe care le organizează autoritățile: paradele militare, depunerile de coroane.

Toate aceste manifestări ar trebui să fie o mică parte din programul zilei de 1 Decembrie, partea oficială doar. Ce-ați spune dacă de 1 Decembrie am avea (și iau aici exemplul Bucureștiului, din purul motiv al proximității) în punctele cunoscute ale orașului așa ceva: Piața Victoriei - România populară, cu muzică populară și 2-3 hore; Universitate - România tinerilor; Palatul Copiilor și parcul din jur - România copiilor; Piața Operei - România muzicii clasice; Piața Unirii - România culinară, Piața Revoluției - România istorică (și nu-i vorba de revoluția din '89, ci de toată istoria noastră). Să ne putem colora în culorile noastre, să cântăm împreună Deșteaptă-te, române... De ce nu știm versurile imnului nostru, de ce nu îl cântăm cu mândrie?

Ascultam de dimineață emisiunea pe care am pomenit-o la început, iar unul din invitați spunea că luna decembrie nu aduce condiții favorabile ale vremii, prin urmare nu se pot organiza aceste petreceri populare care au loc în alte țări. Nu sunt de acord, îmi pare rău. Sărbătorim Revelionul în stradă o lună mai târziu, de ce nu am putea sărbători ziua noastră la fel?

Închei cu o remarcă de final: asta-i ceea ce îmi doresc eu mie, 'dulce Românie': să fim noi, românii, în centrul întregii zile, care să fie sărbătoare și nu zi liberă de la serviciu doar. România nu este un concept separat, România suntem noi, România e făcută din fiecare din noi.

România sunt oamenii, mai presus de orice!

joi, 9 septembrie 2010

Mărgele din şirag / Prima maimuţă

Amintiri, experienţe, portrete, realităţi din Africa.



Încep cu o scurtă relatare despre care cred că am mai scris pe aici - maimuţa de care m-am speriat într-una din primele zile în Kenya. Nu că nu aş mai fi întâlnit maimuţe până atunci, căci am întâlnit, la grădina zoologică sau pe la mare parcă - cele cu care umblă pe plajă să faci poză cu ele. Dar alta este să te găseşti într-un mediu mai degrabă familiar lor decât ţie, unde sunt libere să facă ce vor - şi chiar fac ce vor!


Aşadar mă aflam într-un birou al centrului scout Rowallan, care se găseşte în pădurea Jamhuri, undeva în Nairobi. Centrul este amenajat în mijlocul naturii, neexistând o clădire de birouri, ci diverse căsuţe mai mici având câte un birou-două. Ei bine, lucram la calculator, fiind destul de prinsă cu ceea ce făceam, dar am observat la un moment dat o mişcare în uşă. Din obişnuinţă nu i-am dat atenţie, crezând că este probabil vreun câine de pe acolo care venise să dea târcoale. Nu ştiu cum fac însă şi ridic totuşi capul, cu intenţia de a face o mică pauză, şi când colo... câinele meu era o maimuţă, cea pe care o vedeți în fotografia de mai jos, care intrase foarte firesc în birou - de unde deduc că era obişnuită, aruncase o privire să vadă ce poate 'împrumuta' de pe acolo, şi numai bine că i-am întrerupt eu incursiunea, altfel sigur nu ar fi plecat cu mâna (să-i zic totuşi mână?) goală...



Nu ştiu cum aţi fi reacţionat voi, dar să te trezeşti cu o maimuţă în aceeaşi încăpere cu tine, şi cu o maimuţă care nu se sperie de sperietura ta - căci poate tu eşti de fapt cel care se sperie mai tare - nu e ceva ce te lasă rece. Mai ales că o luasem drept câine! :) Aşa că imediat ce treci de surpriza iniţială (care chiar e puternică) te amuză întâmplarea şi ţi se pare tare originală, după care îţi dai seama că maimuţa nu părăseşte totuşi încăperea, aşa că treci la faza următoare - îi faci poză după care îi vine timpul să meargă înapoi în mediul ei, adică prin copacii din jurul casei.

Şi ajungi într-un final şi la lucruri mai teoretice, căci începi să diseci întâmplarea şi să te gândeşti cât de diferite sunt realităţile în care trăim în lumea asta, şi cât de multe realităţi sunt! Dacă noi aici în România (sau poate doar noi aici în Bucureşti :P) suntem obişnuiţi cu câinii în situaţia despre care v-am povestit mai sus, în Kenya oamenii sunt poate mai obişnuiţi cu maimuţele decât cu câinii. Şi poate că în altă parte a lumii cu păsările, sau cine mai ştie cu ce? Sunt întâmplări mărunte astea, amuzante, dar care îţi arată cât de diversă este lumea chiar şi numai din perspectiva animalelor din jurul casei.

***

De ce mărgele din şirag?

Nu v-am scris despre asta până acum, dar în Kenya mărgelele constituie cea mai răspândită podoabă, atât pentru femei cât şi pentru bărbaţi: că sunt sub formă de brăţări de diferite combinaţii de culori, mărimi, modele, că sunt coliere mai late sau mai înguste, cercei, inele, curele, modele la sandale, toate sunt înşirate pe o sârmă sau pe un fir de aţă şi sunt purtate aproape în unanimitate. Sunt mii de mărgele micuţe, înşirate cu migală de femei şi copii care îşi câştigă astfel existenţa, dar mărgele care au un sens. Căci dacă nu ar fi înşirate nu ar alcătui modelele atât de frumoase, de pline de culoare şi parcă de viaţă, modele şi culori din care ai senzaţia că simţi Kenya şi locuitorii săi aşa cum sunt ei: veseli, diverşi prin toate cele 42 de triburi care există în Kenya, şi totuşi alcătuind un singur popor, strâns laolaltă în jurul unor tradiţii pe care le mai păstrează chiar şi astăzi.




















Astfel, fiecare amintire, experienţă, fiecare portret sau realitate despre care vă voi scrie este o mărgea din şiragul numit Africa mea, adică Africa, sau Kenya, aşa cum am cunoscut-o eu. Sper să pot reface şiragul cu modelul şi culorile sale cât mai bine, pentru ca să vedeţi şi voi într-un final frumuseţea şiragului numit Kenya.