România sunt oamenii, mai presus de orice!

'Credeți că contează defilarea batalionului de la Iași pentru oamenii din Călărași?' întreabă Adrian Cioroianu în emisiunea România mea la TVR1. După care adaugă 'să re-inventam prezența umană'.

DA! Nu știu cum se face, dar chiar la aceasta mă gândesc și eu de ceva vreme încoace. De ce Franța bolborosește de entuziasm, voie bună și bucurie pe 14 iulie? De ce în Olanda vezi numai portocaliu în fața ochilor în jurul zilei de 30 aprilie? De ce în România nu este așa?

Pentru că pentru noi, românii din România, Ziua Națională este un spectacol, iar noi suntem spectatorii, în loc să fim actorii. Ziua Națională nu este o emisiune la care să ne uităm, ci este ziua noastră. Este ziua în care ar trebui să ne urcam pe scenă, să facem strada de zi cu zi scena noastră, și să ne sărbătorim noi pe noi!

Pe oricine ai ruga să îți spună care sunt primele cuvinte care îi vin în minte dacă aude de 1 Decembrie - Ziua Națională a României, îți va spune paradă militară. Ziua României nu este legată în memoria niciunuia dintre noi de sărbătorire, petrecere... Nimeni nu este implicat direct în această sărbătoare, toți urmărim manifestările oficiale pe care le organizează autoritățile: paradele militare, depunerile de coroane.

Toate aceste manifestări ar trebui să fie o mică parte din programul zilei de 1 Decembrie, partea oficială doar. Ce-ați spune dacă de 1 Decembrie am avea (și iau aici exemplul Bucureștiului, din purul motiv al proximității) în punctele cunoscute ale orașului așa ceva: Piața Victoriei - România populară, cu muzică populară și 2-3 hore; Universitate - România tinerilor; Palatul Copiilor și parcul din jur - România copiilor; Piața Operei - România muzicii clasice; Piața Unirii - România culinară, Piața Revoluției - România istorică (și nu-i vorba de revoluția din '89, ci de toată istoria noastră). Să ne putem colora în culorile noastre, să cântăm împreună Deșteaptă-te, române... De ce nu știm versurile imnului nostru, de ce nu îl cântăm cu mândrie?

Ascultam de dimineață emisiunea pe care am pomenit-o la început, iar unul din invitați spunea că luna decembrie nu aduce condiții favorabile ale vremii, prin urmare nu se pot organiza aceste petreceri populare care au loc în alte țări. Nu sunt de acord, îmi pare rău. Sărbătorim Revelionul în stradă o lună mai târziu, de ce nu am putea sărbători ziua noastră la fel?

Închei cu o remarcă de final: asta-i ceea ce îmi doresc eu mie, 'dulce Românie': să fim noi, românii, în centrul întregii zile, care să fie sărbătoare și nu zi liberă de la serviciu doar. România nu este un concept separat, România suntem noi, România e făcută din fiecare din noi.

România sunt oamenii, mai presus de orice!

Haihui prin lume

Haihui prin lume - unde?

• Create your own travel map or travel blog


• Top vacation rentals at TripAdvisor

Mărgele din şirag / Prima maimuţă

Amintiri, experienţe, portrete, realităţi din Africa.

Încep cu o scurtă relatare despre care cred că am mai scris pe aici - maimuţa de care m-am speriat într-una din primele zile în Kenya. Nu că nu aş mai fi întâlnit maimuţe până atunci, căci am întâlnit, la grădina zoologică sau pe la mare parcă - cele cu care umblă pe plajă să faci poză cu ele. Dar alta este să te găseşti într-un mediu mai degrabă familiar lor decât ţie, unde sunt libere să facă ce vor - şi chiar fac ce vor!

Aşadar mă aflam într-un birou al centrului scout Rowallan, care se găseşte în pădurea Jamhuri, undeva în Nairobi. Centrul este amenajat în mijlocul naturii, neexistând o clădire de birouri, ci diverse căsuţe mai mici având câte un birou-două. Ei bine, lucram la calculator, fiind destul de prinsă cu ceea ce făceam, dar am observat la un moment dat o mişcare în uşă. Din obişnuinţă nu i-am dat atenţie, crezând că este probabil vreun câine de pe acolo care venise să dea târcoale. Nu ştiu cum fac însă şi ridic totuşi capul, cu intenţia de a face o mică pauză, şi când colo... câinele meu era o maimuţă, cea pe care o vedeți în fotografia de mai jos, care intrase foarte firesc în birou - de unde deduc că era obişnuită, aruncase o privire să vadă ce poate 'împrumuta' de pe acolo, şi numai bine că i-am întrerupt eu incursiunea, altfel sigur nu ar fi plecat cu mâna (să-i zic totuşi mână?) goală...



Nu ştiu cum aţi fi reacţionat voi, dar să te trezeşti cu o maimuţă în aceeaşi încăpere cu tine, şi cu o maimuţă care nu se sperie de sperietura ta - căci poate tu eşti de fapt cel care se sperie mai tare - nu e ceva ce te lasă rece. Mai ales că o luasem drept câine! :) Aşa că imediat ce treci de surpriza iniţială (care chiar e puternică) te amuză întâmplarea şi ţi se pare tare originală, după care îţi dai seama că maimuţa nu părăseşte totuşi încăperea, aşa că treci la faza următoare - îi faci poză după care îi vine timpul să meargă înapoi în mediul ei, adică prin copacii din jurul casei.

Şi ajungi într-un final şi la lucruri mai teoretice, căci începi să diseci întâmplarea şi să te gândeşti cât de diferite sunt realităţile în care trăim în lumea asta, şi cât de multe realităţi sunt! Dacă noi aici în România (sau poate doar noi aici în Bucureşti :P) suntem obişnuiţi cu câinii în situaţia despre care v-am povestit mai sus, în Kenya oamenii sunt poate mai obişnuiţi cu maimuţele decât cu câinii. Şi poate că în altă parte a lumii cu păsările, sau cine mai ştie cu ce? Sunt întâmplări mărunte astea, amuzante, dar care îţi arată cât de diversă este lumea chiar şi numai din perspectiva animalelor din jurul casei.

***

De ce mărgele din şirag?

Nu v-am scris despre asta până acum, dar în Kenya mărgelele constituie cea mai răspândită podoabă, atât pentru femei cât şi pentru bărbaţi: că sunt sub formă de brăţări de diferite combinaţii de culori, mărimi, modele, că sunt coliere mai late sau mai înguste, cercei, inele, curele, modele la sandale, toate sunt înşirate pe o sârmă sau pe un fir de aţă şi sunt purtate aproape în unanimitate. Sunt mii de mărgele micuţe, înşirate cu migală de femei şi copii care îşi câştigă astfel existenţa, dar mărgele care au un sens. Căci dacă nu ar fi înşirate nu ar alcătui modelele atât de frumoase, de pline de culoare şi parcă de viaţă, modele şi culori din care ai senzaţia că simţi Kenya şi locuitorii săi aşa cum sunt ei: veseli, diverşi prin toate cele 42 de triburi care există în Kenya, şi totuşi alcătuind un singur popor, strâns laolaltă în jurul unor tradiţii pe care le mai păstrează chiar şi astăzi.




















Astfel, fiecare amintire, experienţă, fiecare portret sau realitate despre care vă voi scrie este o mărgea din şiragul numit Africa mea, adică Africa, sau Kenya, aşa cum am cunoscut-o eu. Sper să pot reface şiragul cu modelul şi culorile sale cât mai bine, pentru ca să vedeţi şi voi într-un final frumuseţea şiragului numit Kenya.

Seara bună!

Din nou din emisfera nordică :)

Sunt deja de o săptămână înapoi în România, săptămână care a trecut atât de repede. Şi sunt atâtea de povestit... evident aici, căci unde altundeva?

Până în weekend totuşi, căci atunci voi avea timp de postat, vă voi vorbi despre experienţa pe meleaguri africane în câteva cuvinte:

interesant!
provocator!
dinamic!
şi bineînţeles de neuitat :)

Pe sâmbătă atunci!

Tusker in town!

Am cam ramas in urma cu noutatile din lumea cu maimute si girafe :)

Daca alaltaieri am fost la Machakos, care e la vreo ora si ceva de condus din Nairobi, pe drumul spre Mombasa, ieri seara am iesit in oras la o bere cu baietii.

Mombasa este cea mai cunoscuta statiune de pe litoral, al doilea oras ca marime din Kenya, si cu o clima mai calduroasa decat Nairobi. Mergand spre Mombasa se face la un moment dat un drum la stanga, care duce la Machakos, un orasel destul de mic din cate am putut sa-mi dau seama. Dar care se afla intr-o zona foarte frumoasa, cu dealuri. E o zona destul de arida pentru ca ploua mult mai putin decat in alte parti, iar oamenii de aici o duc destul de prost din cauza asta. Se pare ca intr-un an a fost atat de multa seceta incat mamele isi hraneau copiii cu cactus pentru ca nu aveau ce altceva sa le dea. Inainte sa ajungem in Machakos mergem la casa de la tara a cercetasului care are ca responsabilitatea securitatea la moot - o casa inca in constructie, pe unul dintre dealuri. Se ajunge destul de greu - drumul de tara urca destul de abrupt, de aceea in zona se gasesc multi magari, pe care oamenii ii folosesc pentru carat. Cai nu au, pentru ca acestia sunt pentru cei bogati, asa imi spune Jush, unul din cercetasii cu care sunt in masina. Casa este insa inconjurata de o gradina plina de noutati pentru mine - avocado, banane, papaya, dovleci, cartofi dulci si porumbi albi. Suntem primiti cu porumbi copti (nu mancasem pana acum deloc vara asta - sau iarna asta, ca aici e iarna? :P) si cu un ciorchine imens de banane abia culese - probabil are vreo 30 de banane pe el. Coapte si rascoapte, dulci, mai scurte decat cele pe care le cumparam noi, cu o culoare spre roz si cu aroma de banane! :)

Plecam apoi spre Machakos, dar trecem de oras si ne oprim in imprejurimile acestuia, unde se gaseste un centru scout infiintat prin 1995, care poarta numele orasul. Acesta este unul din cele 3 centre in care vor veni participantii de la moot, si scopul scurtei noastre vizite este sa vedem in ce stadiu sunt pregatirile. Totul pare a merge bine, au fost ingropate tevile pentru apa, robinetele sunt deja amplasate, luminile pentru noapte merg, iar de maine armata va aduce apa cu cisterna pentru a fi de ajuns. Plecam de la centrul scout cam in 2 ore, timp in care ma joc cu fetita Lydiei, una dintre cercetasele care sunt acolo, tot in vizita. Care fetita e un ghem de energie si voie buna si e fascinata de cum se deschide portiera de la masina :)

Dar e seara deja, e dupa ora 7, si baietilor le e foame. Le spun ca au mancat porumb si o gramada de banane deja, nu ar trebui sa le fie foame. Dar nu, astea-s doar aperitiv pentru ei, si vor mancare pe bune. Asa ca ne oprim in Machakos la un restaurant care seama cu cantinele noastre de acum vreo 10 ani. Dar care are mancare foarte buna si oameni foarte amabili! Evident, sunt singura alba de pe acolo - atata timp cat nu ma vad eu pe mine e bine, caci am impresia ca sunt si eu la fel ca toti cei de acolo :) Eu mananc kuku (pui) de Machakos, cu orez, baietii il mananca cu chapati (un fel de lipii care se fac precum clatitele noastre, doar ca nu au zahar - sunt foarte bune, apropo!).

Dupa care plecam spre Nairobi, unde ajungem pe la 10, la intrare abia. Caci acum urmeaza partea frumoasa, si anume statul in trafic. Care trafic este foarte intens la ora asta, mai ales ca e vorba de iesirea spre Mombasa. Pe stadionul national nocturnele sunt aprinse, deci e meci. Coboram din masina caci Musembi trebuie sa mearga la aeroport dupa cineva. Numai ca nu m-as descurca singura sa iau cateva matatu (maxitaxi-urile de la noi, adaptate local), asa ca Jush si prietenul lui vin cu mine. Pana in centru, unde ma urca intr-un taxi si asa ajung acasa, la o ora destul de tarzie... 11.

***

Si acum pe scurt despre iesirea in oras de aseara. Asta dupa ce ieri am lucrat destul de mult in biroul moot-ului, cu niste stocuri de materiale si o traducere. Bryan ma suna mai pe seara, pe la 6.30, sa iesim in oras. Putin mai greu sa ajung in Ayani in schimb (Ayani este statia de autobuz din Kibera, de unde pot lua un autobuz care ma duce prin toata Kibera spre Prestige Plaza, de unde pot ajunge pe jos acasa), caci nu e ok sa merg pe jos, iar taxi-ul mi se pare putin cam scump (300 shillingi) pentru o distanta de 10 minute de mers pe jos. Dar unul din lucrurile pe care le-am invatat cand calatoresc este sa fiu intotdeauna pregatita pentru oportunitatile care apar, asa ca de data asta voi merge la Ayani cu microbuzul cercetasilor de aici, cel care ii duce la sfarsitul zilei in Kibera pe cei care lucreaza la camp in timpul zilei. Cam aventuros cu microbuzul, caci tipul de la volan uita sa ma lase la Ayani si il bat la cap sa ma duca undeva unde e statie de autobuz ca sa nu umblu iar singura prin Kibera.

In fine, ajung la Prestige (centru comercial ca la noi, putin mai mic, unde sunt destul de multi albi si care este european in aproape intreg sensul cuvantului). Aici ma intalnesc cu Bryan, care apare cu un prieten al lui cu masina (Honda era oare? in fine, o masina mare :P). Mergem putin in campusul studentesc (imens si plin de studenti - se pare ca sunt vreo 10.000 cei care locuiesc in campus), unde ei trec sa il salute pe John,un fost coleg de liceu al amandurora (prietenul lui Bryan, cel cu masina, studiaza in UK si acum e in vacanta aici). Dupa care, trecand pe langa resedinta presedintelui, ajungem undeva prin centru (Doamne, am vazut orasul asta numai noaptea pana acum :P), unde ne oprim la un alt centru comercial si in cele din urma intram intr-un bar/local/pub, spuneti-i cum vreti. Aici acum, joi fiind, e happy hour la bere - iei 2 si primesti 3. Tusker se cheama berea kenyana cea mai cunoscuta, si are un elefant pe eticheta.

Incep sa vina si alti prieteni ai baietilor, toti fiind fosti colegi de liceu. Fiecare studiaza acum cate altceva - drept, medicina, inginerie civila etc. Unul dintre ei e actor si fost cercetas. In cele din urma ajung sa stau la masa cu 6 baieti, preocupati de fotbalul de la televizorul de langa, sau care danseaza putin pe muzica africana pusa de DJ. Si masa e plina de Tusker... :) Dar discutia e interesanta, si aflu o gramada de lucruri noi, sau pot chiar sa-mi dau seama ca invatamantul universitar de aici e la fel de teoretic si cateodata nefolositor dupa absolvire ca al nostru... Dar imi place faptul ca toti de la masa sunt studenti, si invata destul de mult. Seara se termina destul de devreme, in jur de 10 - Bryan are examen maine, adica astazi, deci trebuie sa se odihneasca.

In seara asta nu mai scap insa, baietii imi promit ca iesim toata noaptea. De ce nu? Chiar sunt curioasa sa vad cum isi petrec tinerii de aici timpul liber si cum se distreaza. Iar daca reusesc sa o iau si pe Esther ca sa se relaxeze putin, atunci cu atat mai bine!

Primele impresii

Postare tot de ieri, 21 iulie, nu am avut cum sa o public :)

***

Kilimani Estate – nu stiu adresa exacta insa in aceasta zona locuiesc in Nairobi; sau cel putin aici imi petrec serile si dorm. Acasa la familia matusii lui Esther, Lynnette. Cum s-a nimerit nu stiu, insa e o familie extraordinara si incepe sa imi placa din ce in ce mai mult: o familie obisnuita, glumeata si amabila – Lynnette este mama, si are 3 fii ('this is a house of boys', precum imi spunea Lynnette in prima seara). Sunt 3 frati si nu au nicio sora. Dar gatesc cu randul, merg la facultate sau la scoala, iar serile si le petrec uitandu-se la filme sau jucandu-se la consola (evident ca au o gramada de jocuri si strategii, unul dintre ei e pasionat de mitologia greaca, iar azi de dimineata imi spunea despre Meduza si nu mai stiu ce :P). Pe el il cheama Hillary si e cel mai mare dintre ei. S-a intors abia aseara de la spital, deci nu am avut timp sa il cunosc prea bine. Cel de-al doilea ca varsta este Bryan si studiaza ingineria civila la facultate – e in perioada examenelor acum, dar de vineri incepe vacanta pentru el, asa ca imi promite ca de vineri iesim in oras. Iar una din intrebarile pe care mi le pune este daca sunt ok cu iesitul seara in oras pentru 3 seri la rand (adica de vineri pana duminica!). Il intreb ce inseamna pentru el iesit in oras si-mi spune ca de pe la 6-7 pana pe la 3 sau uneori 4 dimineata – ei bine, pe mine n-o sa ma tina atat, dar pot incerca pentru o seara, de ce nu? Arnold este cel mai mic dintre toti, are 19 ani si inca mai e la liceu. Dar acum e vacanta, asa ca isi permite sa stea pana dimineata la 4 ca sa se joace la consola. A fost ghidul meu in primele doua zile de aici, iar aseara m-a invatat sa gatesc ugali, un fel traditional de mancare din Kenya. Se pare ca saptamana aceasta e randul lui la bucatarie. Interesant este ca desi e o casa numai de baieti, ei sunt cei care gatesc si fac majoritatea treburilor, iar Lynnette ii asista mai mult. Imi place educatia pe care o primesc in acest fel – pana la urma toti 3 stiu sa gateasca (si sunt specializati: Hillary gateste cel mai bine carnea, Bryan – ugali, iar Arnold legumele) si tin casa de unii singuri.

Nu stiu exact unde lucreaza Lynnette, probabil in asigurari, caci face zilnic 2-3 drumuri la banca, si a fost plecata la un moment dat pentru o perioada mai lunga de timp la Dubai. Povestim in fiecare seara inainte de culcare – in prima seara a fost tare uimita sa afle ca la noi vinul este oferit uneori gratuit la unele hoteluri, sau ca oricum nu e foarte scump. Iar cand i-am spus ca bunicii mei au propria vie si ca in fiecare toamna fac vin a fost si mai surprinsa. Probabil unul din primele lucruri pe care le fac de indata ce ajung acasa este sa le trimit cateva sticle de vin, mi-ar placea sa ii vad cand vor deschide pachetul :) Aseara am vorbit despre cum sunt nuntile la ei si la noi; discutia a pornit de fapt de la o intrebare a lui Lynnette legata de cand as vrea sa imi fac parul – ma intreba de fapt cand vreau sa merg la un salon (se pare ca aici asa se face :) - iar cand a aflat ca nu merg de obicei la salon a fost din nou surprinsa. Dar – si aici e partea frumoasa – mi-a spus ca inainte sa plec trebuie sa merg la salon ca sa-mi fac codite in stil african :D

Si pe langa aceasta intreaga familie am mai cunoscut inca o gramada de rude... :) Am cunoscut-o pe sora lui Lynnette (care lucreaza intr-o fabrica de cafea) si pe sotul ei, precum si pe o alta verisoara (fiica fratelui lui Lynnette), Samantha. Este o familie foarte numeroasa si curioasa sa zicem. Pentru ca daca Arnold, Bryan si Hillary sunt doar frati, Esther, verisoara lor, are numai surori. Si celelalte matusi sau ceilalti unchi au numai baieti sau numai fete. Doar familia Samanthei o are pe Samantha si baieti. Daaaar.... sa va povestesc despre Samantha :) O sa vedeti de ce.

Samantha este la o scoala de piloti! E prima persoana care studiaza pilotajul pe care o cunosc. Se pare ca in Kenya foarte multi studiaza pilotajul. Samantha mi-a povestit destul de multe despre scoala ei, despre orele de zbor, despre coruptia care nu-i lasa decat pe cei care platesc foarte mult sau sunt cei mai buni sa isi gaseasca un loc de munca drept pilot. Si mi-a propus ca duminica sa ma ia la ea la scoala pentru a zbura putin cu ea. Asta e de departe ceva ce nu am mai facut pana acum si o ocazie care rareori se iveste – mai ales in Kenya! Prin urmare entuziasmul meu creste si sper sa fie vreme buna duminica!

Pe langa toti cei despre care v-am povestit pana acum mai este si Derek, unul dintre colegii lui Arnold, care isi petrece vacanta acasa la Lynnette, plus o alta prietena a lui Arnold, al carei nume nu l-am retinut, spre rusinea mea :( Am o mare problema cu retinutul numelor si nu reusesc sa o stapanesc... Iar de cand am ajuns aici am cunoscut atat de multa lume incat imi este foarte greu sa imi aduc aminte cum ii cheama pe toti.

***

Inainte de masa, in fiecare seara, se face rugaciunea. Nu sunt o persoana religioasa si de obicei nu ma preocupa asta, insa am fost impresionata de acest obicei inca de cand am ajuns. Daca televizorul e aprins si se urmaresc stiri pana atunci, el este stins pe durata rugaciunii. Care rugaciune nu e ceva foarte religios – e o rugaciune de multumire pentru mancarea de pe masa, pentru lucrurile bune care s-au intamplat in familie in ziua respectiva sau in ultima vreme, pentru sanatatea membrilor familiei etc. E un fel de introspectie in cadrul familiei. Mi-a placut foarte mult asta si poate si noi ar trebui sa facem asa, caci de cate ori stam seara si ne gandim la lucrurile bune care ni s-au intamplat in ziua respectiva? Nu cumva tindem sa ne gandim numai la ceea ce ni se intampla rau? Am stat vreodata sa rememoram si sa ne bucuram cand unul din membrii familiei s-a intors de la spital in sanul familiei, asa cum s-a intamplat cu Hillary aseara? Sau sa ne bucuram ca avem un oaspete acasa, asa cum m-au amintit pe mine in timpul rugaciunii tot aseara? Sau sa multumim ca avem mancare pe masa, si sa ne rugam sau macar sa dorim si celor care poate nu au sa aiba si ei? Cred ca in majoritatea familiilor sau caselor asta nu se intampla. Suntem mult mai superficiali si mai departe de spiritual, trecem atat de repede peste situatii, oameni... Dar bine, sunt doar gandurile mele toate acestea, si ma intrebam daca sa scriu despre asta sau nu. Am facut-o acum :)

***

Pot spune ca sunt coplesita de o gramada de fructe, plante sau legume noi aici? Aseara am mancat papaya, iar azi de dimineata cartof dulce (mai galben si mai mare decat cartoful obisnuit), dar care nu e considerat leguma, ci un fel de fruct. Este exact ca un cartof, doar ca este mult mai dulce. Si foarte bun! :)

***

O alta supriza este porumbul, care aici este alb si nu galben. Prin urmare 'mamaliga' lor (care se face pentru ugali) este alba (interesant, nu? cica doar in Africa de Sud mai sunt porumbi galbeni). O sa incerc sa aduc cateva boabe de porumb acasa ca sa facem si noi porumbi albi. Poate aduc si un cartof dulce – ma tot intreb, noi sigur nu avem sweet potatoes?

***
Aceasta a fost lunga poveste de astazi... Sunt atatea de povestit incat as scrie la nesfarsit :)

De cealalta parte a lumii: transmitem din emisfera sudica!

Am vrut sa scriu inca de ieri toate astea, dar ieri nu am avut acces la net, asa ca astazi profit! :)

***

Iata-ma deci in Africa, destinatia despre care am tot vorbit in ultima vreme si unde am ajuns acum doua zile: Nairobi, Kenya.

Prima impresie - vremea aici e chiar ok! Comparata cu ceea ce mi s-a spus inainte sa ajung, ca o sa fie foarte cald, ca se lipesc hainele de tine de indata ce cobori din avion, ca sunt tantari multi... Ei bine, iarna africana cu specific kenyan este foarte placuta! Nu sunt mai mult de 24-25 de grade (care noaptea scad spre 15 cred), nu e nici prea cald, nici prea frig, nu ploua, iar umiditatea si presiunea din aer sunt normale. Tantari... nu mi-am adus aminte de ei decat aseara, cand am vazut unul pentru prima oara. Probabil nu sunt pentru ca e frig, cert e ca Autan-ul luat nu imi e necesar acum. Iarna se cam duce insa, mi s-a spus, caci oricum aici nu e decat o luna de iarna, luna iulie. Asa ca peste vreo 2 saptamani incepe vara. Care vara e ok in Nairobi, unde temperaturile nu cresc mai mult de 28-30 de grade. Doar pe litoral e foarte cald, pe coasta - la Mombasa, cea mai cunoscuta statiune de pe litoral. Si cum planuiesc sa ajung si acolo, voi avea si experienta verii kenyene :)

Mai greu

... de găsit produse româneşti decât produse din străinătate în hypermarket-urile de la noi.

Am fost azi în Cora pentru ultimele cumpărături înainte de plecare. Căutam şi nişte produse româneşti pentru a duce acolo pentru seara internaţională - teoretic nimic complicat, doar eram într-un ditamai magazinul, în capitala României. Ei bine, mai greu decât s-ar zice. Caut bomboane - din 15-20 de sortimente găsesc numai Silvana româneşti, restul cam din afară toate. Bun. La capitolul biscuiţi ies mai bine, mă scapă eugeniile, pe care toţi românii le duc de obicei la seri internaţionale şi spun că Eugenia e cea mai ieftină femeie. Totuşi, dacă voiam să iau şi altceva probabil iarăşi aş fi avut bătaie de cap, căci pe rafturi găseşti tot şi mai puţin ce cauţi: biscuiţi franţuzeşti, ungureşti, nemţeşti şi tot aşa. Mă îndrept spre conserve - zacuscă, da. Victorie! Am mai cumpărat nişte covrigei cu usturoi - interesant, o să pot glumi pe seama lor, că sunt împotriva strigoilor :)

Cam aşa cu produsele româneşti. Faceţi un experiment când aveţi mai mult timp odată - căutaţi să cumpăraţi numai produse româneşti. Dar nu ambalate în România, ci chiar produse aici. Să vedem cât de simplu va fi.

Îmi place Bucureştiul

… pentru că

• aici plouă, bate vântul, răsare soarele, ninge – la fel ca în oricare alt loc;
• sunt oameni pe trotuare, în maşini, pe bicicletă – ca şi acolo unde eşti tu acum (Timişoara, Braşov, Tg. Mureş, Sibiu, Constanţa, Alexandria, Oradea, Suceava);
• mergând pe stradă treci pe lângă clădiri, parcuri, colţuri de stradă;
• are cofetării, restaurante, patiserii, terase, fast food-uri, la fel de colorate, gălăgioase, îngrijite, amestecate ca în orice oraş mare.

dar

• când plouă în Bucureşti nu plouă peste tot, şi am surpriza să scap de ploaie în Militari deşi în Pantelimon toarnă cu găleata;
• unii dintre oamenii de pe trotuare, din maşini, de pe biciclete sunt prietenii mei, rudele mele, colegii mei;
• când merg pe stradă trec pe lângă fostul Palat al Telefoanelor, care pe vremuri era cea mai înaltă clădire din Bucureşti, şi care pentru mine a fost una dintre primele clădiri-reper din oraş în primele luni după ce m-am mutat aici;
• parcul Tineretului a fost şi rămâne bucăţica de munte şi natură pe care o savurez când mi-e dor şi nu pot pleca din oraş; aici am ieşit seara să mă relaxez după serviciu, aici am povestit, făcut planuri, ascultat seri la rând, aici am alergat, am mers pe bicicletă, am stat pe insulă cu prietenii;
• la colţul dintre Regina Elisabeta şi Academiei am stat de atâtea ori la semafor, am ascultat uneori pe nenea cu acordeonul seara, am luat taxiul noaptea spre casă, am trecut pe roşu grăbită cu cursuri în mână sau am aşteptat să trec în sens invers spre Springtime;
• cofetăria de la Romană, cea cu preţuri studenţeşti şi lapte bătut la pahar (nu mai întâlnisem până în primul an de facultate!) a fost cea care m-a găzduit în pauze dintre cursuri;
• la restaurantul La Escu (Piaţa Lahovari) am mers să încerc felurile de mâncare cu Carmen înainte de Management Training-ul de la cercetaşi din 2007; mai târziu am fost acolo cu Quie, aflată în trecere prin Bucureşti, sau cu Adela;
• patiseria dintre Veteranilor şi Gorjului are cele mai bune plăcinte cu dovleac din Bucureşti;
• terasa de la Octoberfest a ascultat atât de multe discuţii de-a lungul timpului – pledoaria lui Petre despre motivele pentru care are dreptul să descarce filme şi muzică de pe internet, contra argumentelor aduse de Yeti, a adus laolaltă atât de mulţi dintre prietenii mei, mai ales în Noaptea Muzeelor, când eram strânşi în jurul castronului cu castraveţi muraţi;
• shaormeria de la Politehnică, punct de reper pentru viaţa de oameni nocturni şi înfometaţi ai Bucureştiului a fost mereu îndestulătoare pentru toţi, chiar şi pentru cei cărora nu le place ayran-ul.

Pentru că Bucureştiul este subiectiv!

Etiopia vizată

Ieri am primit înapoi paşaportul cu noua sa achiziţie, viza de Etiopia. Deci nimic nu mai stă în calea către Etiopia pe 20 august. Ce şi cum voi face acolo nici eu nu ştiu prea bine, toată informaţia pe care o am acum este că voi locui în casa unei familii care nu va fi acasă, dar îmi va lăsa cheia la o vecină care e româncă. Norocul îmi surâde se pare :)

Aş vrea să colind puţin Addis-Abeba şi o să fac asta singură cel mai probabil, dacă nu cumva am norocul să cunosc câţiva cercetaşi etiopieni încă de la Moot. Altfel cred că mă descurc şi cu un ghid turistic, ceva... Şi dacă reuşesc să planific şi vreo 2-3 întâlniri cu organizaţii de acolo e perfect. Poate mă primesc şi cei de la ambasadă, vedem.

Între 29-31 iulie ne întâlnim la Embu

... acesta fiind unul dintre cele 3 centre de expediţie de la cea de-a 13-a ediţie a World Scout Moot. Câte ceva despre Embu poate fi citit aici.

Iar printre activităţile la care voi participa acolo se numără:

• câteva hike-uri sau expediţii, dintre care una pe Mt. Kenya;
• pescuit de peşte (aici da, voi excela probabil :P);
• vizită la o fabrică de ceai şi la una de cafea (o să văd şi eu de unde provine ceaiul fair-trade! am băut ceai din Kenya de la Oxfam);
• plantare de copaci;
• împrejmuirea locului de campare cu un gard;
• activităţi pentru comunitate la câteva biserici şi kangaru schools (oare ce sunt?...)

Şi altele... :) Sper să pot merge şi la un atelier de percuţie, aş fi în culmea fericirii :D

Majoră, vaccinată...

Astăzi am făcut (în sfârşit!) vaccinul pentru Kenya şi Etiopia, singurul obligatoriu, cel de febră galbenă. Celelalte nu sunt obligatorii, aşa că nu le-am făcut - din motive financiare mai mult.

Şi dacă un post pe tema vaccinurilor pentru Africa ar aduce în discuţie în mod normal diverse opinii despre a face sau a nu face aceste vaccinuri, de care să faci, când să le faci, ce reacţii adverse aduc etc, ei bine nu am să scriu aici despre asta...

Voi compara însă două continente: Europa şi Africa.

Iuliana a fost astăzi la un centru de diagnostic şi tratament, unde a plătit o consultaţie cu aproximativ 30 USD, a fost primită în biroul doctorului în următoarele 5 minute, i s-a administrat vaccinul contra febrei galbene şi în 10 minute, după achitarea contravalorii vaccinului (alţi 60 USD) a plecat. Asta se întâmplă în Europa.

În Africa nu mergi la centre de diagnostic şi tratament, ci eşti vaccinat, în unele cazuri, afară, când ajunge doctorul în satul tău. Stai la coadă o zi întreagă poate, iar uneori vaccinurile nu ajung pentru toată lumea. În Africa cu 30 USD trăieşti câteva zile bune.

Nu cred că noi aici în Europa noastră ne gândim vreodată la toate astea. Poate câteva momente de reflecţie acum ne-ar ajuta să îi înţelegem mai bine pe ceilalţi, la sud de Ecuator. Căci, desigur, we all look up to the same sky...

Same sky

At almost the end of the day you realize that it's the same sky standing above us all and that no matter where you are, what you do, who is around you, we all look up to the same blue, the same stars - it's this sky that gets us all together. So then you know that despite different views, different languages, different skin colour or height, we all, without no exception, belong to the same world.

Summer plans

Nairobi - Kenya în general, şi Addis-Abeba scrie pe mine în iulie şi august... :)

The Story of Human Rights

Cei care luptă astăzi împotriva torturii, sărăciei şi discriminării nu sunt uriaşi sau supereroi; ei sunt oameni, copii, mame, taţi, profesori, oameni care gândesc liber şi care refuză să tacă, care îşi dau seama că drepturile omului nu sunt lecţii de istorie, nu sunt cuvinte pe o pagină, nu sunt discursuri, reclame sau campanii de PR. Ele sunt alegerile pe care le facem în fiecare zi ca fiinţe umane. Sunt responsabilitatea pe care o avem cu toţii de a ne respecta reciproc, de a ne ajuta unii pe alţii şi de a-i proteja pe cei care au nevoie de aceasta.

Those who fight today against torture, poverty and discrimination are not giants or superheroes; they're people, kids, mothers, fathers, teachers, free-thinking individuals who refuse to be silent, who realize that human rights are not history lessons, are not words on a page, they're not speeches or commercials or PR campaigns. They are the choices we make every day as human beings. They are the responsibility we all share to respect each other, to help each other and to protect those in need.


Sursa: youtube.com

Discovery Channel: I Love the World

Se pare că rulează de ceva vreme pe Discovery, dar cum eu nu mă uit la TV abia astăzi l-am văzut pentru prima oară:

http://www.youtube.com/watch?v=V5BxymuiAxQ&feature=player_embedded

Learning about the world through photography - TrekEarth

Mi-a sugerat astăzi Adela R. un site care la prima vedere pare foarte fain şi care te îndrumă să cunoşti lumea prin fotografie:

www.trekearth.com

Am click-uit puţin pe acolo şi într-adevăr am descoperit nişte imagini foarte grăitoare.
Poate aveţi, poate am, poate avem mai mult timp să aprofundăm acest site.

O zi plină de lumină albă, de la zăpadă, căci ninge aproape încontinuu de câteva zile încoace. Iarnă atipică? Nu, iarna de pe vremuri, de care ne e tuturor dor!